Am discutat despre importanța curriculumului în alegerea unei școli. Dar orice curriculum poate fi făcut bine sau mai puțin bine în funcție de calitatea profesorilor care îl implementează. Sunt foarte puține sisteme în lume care oferă în mod consecvent o educație bună indiferent de școală în care ești sau profesorul care îți vine la ora. Așa e în renumita Finlanda. Nu în România.
În sisteme cu mare inechitate, profesorul devine criteriul cel mai folosit pentru a alege o ”școală bună”, îndeosebi la ciclul primar. Mergi după ”învățătoare” în primul rând. Faci orice, încerci să îți folosești sistemul de relații, îți schimbi adresa, implori și încerci să faci intervenții doar că să ajungi la cea mai bună învățătoare.
Și e pe bună dreptate. Este ceea ce studiul McKinsey asupra celor mai bune sisteme de învățământ din lume a identificat ca primă concluzie:
“The quality of an education system cannot exceed the quality of its teachers.” (Raportul McKinsey asupra celor mai bune sisteme educaționale).[1]
Dar ce înseamnă profesori buni? În primul rând, are legătură cu calitatea celor pe care educația îi atrage că să profeseze. Un sistem de educație bun reușește să atragă înspre profesia de dascăl pe cei mai buni absolvenți de liceu. În Singapore, profesorii vin din top 30% . În Finlanda, profesorii vin din top 10% cei mai buni absolvenți de liceu. În Coreea de Sud din top 5%.[2]
În România nici nu trebuie să ne uităm la statistici.
Câți dintre colegii voștri de liceu au devenit profesori?
Eu am fost la un liceu de top din Sibiu. Nu știu pe absolut niciun coleg care să fi devenit profesor. Nici măcar unul singur din tot liceul. Iar asta se duce mai departe. Câți din absolvenții de facultate cu adevărat buni au devenit profesori? Dacă ne uităm la rezultatele de la examenul de definitivat, unde în 2019 mai mult de jumătate dintre cei eligibili pentru a da examenul de definitivat (și deci care profesează) NU au obținut notă de trecere la proba scrisă, avem un răspuns parțial.
Din păcate în România nivelul profesorilor nu este cel mai bun și scade constant. Pe vremea comunistă era o meserie mult mai dezirabilă și aveam profesori care erau oameni și profesioniști de calitate. Momentan în România, să fii dascăl are un status foarte jos, fiind cel mai jos din Europa (vedeți studiul RBL din 2018).[3]
Fac recrutare de profesori la toate nivelele (grădiniță, școală, liceu) de mulți ani. Am văzut cum scade vizibil nivelul aplicanților. Dacă e absolvent de engleză, nu poți presupune că știe engleză. Dacă e absolvent de geografie, nu știe neapărat geografie. Mai rău, dacă e absolvent de pedagogie, nu știa neapărat să scrie și să vorbească corect. Darămite să predea.
Care este consecința? În Finlanda există un sistem echitabil cu o calitate uniformă a educației. Aproape nu contează la ce școală mergi. Nu există examene de admitere la liceu. Nu e nevoie să selectezi instituția sau să faci eforturi ca să ajungi la un anume profesor. Orice instituție de învățământ este un loc cu profesioniști extraordinari.
În România însă a devenit o excepție să găsești un profesor foarte bun. De aceea la noi devine critic să poți alege dascălul sau, dacă nu, măcar școală. De aici disperarea cu viza de flotant și cu pregătirea timp de 4 ani a unui singur examen: evaluarea națională că să ai acces la un liceu ”mai bun”.
Și așa se ajunge la alt paradox: copiii din familii cu posibilități sunt cei care au parte de cei mai buni profesori. E un fel de propagare a privilegiului.
De aici vine o altă consecință legată de calitatea profesorilor. Se creează o umbră privitor la ceea ce numim ”profesori buni”. Paradoxal, datorită selecției copiilor, profesorii pe care îi numim ”buni” sunt evaluați după rezultate care nu li se datorează decât în mică măsură. În cazul olimpicilor sau liceelor de top, meritul e mult al copiilor, al pasiunii și inteligenței lor native, nu neapărat al profesorilor.
Profesorul cu adevărat bun este cel care reușește să realizeze progres cu orice fel de elevi, îndeosebi cu cei mai slabi. Profesorul bun este cel care este bun pentru toți elevii, nu doar pentru ”elevii buni”. Dar câți profesori ați întâlnit așa?
Profesorii buni sunt ei în primul rând foști elevi buni. Sunt oameni inteligenți, capabili, sunt printre cei care au terminat ei cu brio școli bune.
Pe deasupra, profesorii buni sunt oameni buni. Le pasă de copii, le pasă de meseria lor. Compensează lipsurile unui sistem care nu îi susține nici cu dezvoltare profesională, nici cu resurse foarte multe.
Ca părinte, când alegi profesorii, poți să te uiți la următoarele lucruri:
- 1. Ce fel de elev sau student a fost profesorul?
- 2. Cu ce se laudă? Cu notele celor mai buni elevi și cu numărul de olimpiade? Sau cu progresul tuturor copiilor, îndeosebi al celor mai puțin dăruiți academic?
- 3. Cât de mult îi pasă de copii? Prioritizează ”predatul materiei” mai presus de binele copilului? Sau își înțelege rolul de a oferi fiecărui copil o conexiune emoțională, nu doar informații?
În școlile din România, într-adevăr omul sfințește locul. Dar ăsta nu e un lucru bun. Pentru că orice copil, indiferent de ”locul” de învățare în care intră, ar trebui să aibă parte de cei mai buni profesori la fiecare oră și la fiecare nivel de școlarizare. Toate școlile ar trebui să fie locuri sfințite de profesori buni. Asta este ceea ce merită fiecare copil.
